Tahicardie paroxistică supraventriculară este boala de care suferea încă de la naștere pacientul, un băiețel cu vârsta de puțin peste un an. Afecțiunea este una deosebit de periculoasă, putând avea consecințe fatale. Pulsul micuțului ajungea în perioadele de criză și la 200 de bătăi pe minut, în repaus. Tahicardia a evoluat până la momentul în care nu mai putea fi ținută sub control cu ajutorul medicamentelor. În timpul unor asemenea crize repetate, tensiunea scade, creierul nu este suficient de bine oxigenat și există riscul ca celelalte organele să cedeze. De asemenea, se poate instala o cardiomiopatie dilatativă (lărgirea exagerată a camerelor inimii) și în permanență se poate produce sindromul morții subite.
Primele semne ale bolii au apărut în urmă cu un an, când, la un control, medicii au descoperit că micuțul avea un puls de 280 de bătăi pe minut.
„De atunci a început calvarul. Două săptămâni stăteam în spital, două acasă. De multe ori era vorba doar de câteva zile între crize. Când acestea începeau, îl duceam la spital, îl internau și, până reușeau să îl stabilizeze, făcea tahicardii foarte dese. Când avea pulsul 200, îl duceau în UPU și acolo aveau ei metodele lor să îl stabilizeze, pentru că nu putea să stea cu un puls așa de mare. Odată a avut puls de 170 timp de 4 ore”, spune Ramona Cordiș, bunica băiețelului.
Micuțul a ajuns la Timișoara după trei săptămâni de spitalizare într-o unitate sanitara din alt oraș. Ablația, procedura care duce la restabilirea ritmului normal pe care trebuie să-l aibă bătăile inimii, făcută în premieră în România unui copil atât de mic, la Spitalul de Cardiologie Rocordis Timișoara, a fost realizată de o echipă de medici din care au făcut parte dr. Gabriel Ivănică și dr. Alina Negru.
„Toate structurile la o asemenea vârsta sunt extrem de mici. Inima este puțin mai mare decât o prună, iar vasele extrem de fragile. Trebuie folosite sonde de ablație extrem de subțiri. Trebuie să simți presiunea pe care o faci asupra inimii, deoarece atriul drept, unde am dat ablația prin radiofrecvență, este foarte subțire și poți oricând să perforezi inima și să ajungi dincolo. Cu atât mai mult cu cât copilul a fost “anticoagulat” pentru a nu se forma cheaguri în inimă, acolo unde se face intervenția. Este o ablație de mare finețe, iar în acest caz, ablația înseamnă viață. Altfel, copilul ar fi avut șanse puține de supraviețuire în timp”, spune dr. Gabriel Ivănică – medic primar cardiolog – specialist electrofiziologie cardiacă Spitalul Rocordis Timișoara.
„O gripă s-a suprapus peste boala lui și a agravat-o. A ajuns în punctul în care medicația îi făcea mai mult rău decât bine. Doctorul Ivănică a fost singurul din România care ne-a acceptat. Viața noastră se va schimba acum foarte mult. Avea o medicamentație destul de strictă. Avea de luat medicamente la foarte multe ore din zi și din noapte. Acum va avea o viață normală. Dacă nu se făcea intervenția asta, urma să i se pună un stimulator care, automat, îi schimba toată viața. Ar fi fost tot timpul marginalizat, nu ar fi avut voie să alerge, să se joace ca și ceilalți copii”, spune Sara Neciu – mama copilului.
Medicul Gabriel Ivănică, fondatorul Spitalului de Cardiologie Rocordis Timișoara, este considerat pionierul electrofiziologiei cardiace moderne în România, având o experiență de peste 27 de ani în electrofiziologie. A operat cu succes peste 3000 de copii, aceasta fiind însă prima intervenție de acest fel la un pacient cu o greutate de 10 kg și vârsta mai mică de doi ani.
Be the first to comment